Am scris versurile astea, mai devreme, în metrou, când mă gândeam la întâlnirea cu noi și dintre noi. Așa, ca feedback și ca /cu recunoștință❤️
…
Doar o fugă cu iz de rouă
Desparte inevitabila întâlnire.
A mea cu mine, a ta cu tine,
A soarelui cu luna, a țărmului cu marea.
E nevoie să te pierzi puțin
Ca să te întâlnești cu tine.
E nevoie să strălucești în întuneric
Ca să îmblânzești lumina.
E nevoie să treci prin iubirile pierdute
Ca să regăsești iubirea pentru tine.
E nevoie să arzi teama și durerea
Ca ele să-ți devină candelă.
E nevoie de lacrimi și dor
Ca să fii liber, râzând.
E nevoie să fii suspendat
Între pământ și cer
Ca să privești adânc în tine.
E nevoie să renunți la iluzia separării
Ca să te simți conectat la
Iarbă, melci, strămoși, anemone sau stele.
E nevoie să uiți de timp
Ca să fii în prezent.
Și, întâlnindu-te cu tine,
Aici, în prezent,
Să devii respirație, cuvânt,
emoție, tăcere.
Toate acestea și mult mai multe.