fragmente din Sunt un om viu – de Nichita Stănescu, colaj pe ultima strofă din Condiție – de Ana Blandiana
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viață.
Mă cutremură diferența dintre mine
și firul ierbii,
dintre mine și lei,
dintre mine și insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine și numere,
Bunăoară între mine și 2.
Am și-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iar în serios leii,
mișcările aproape perfecte ale cerului.
Și-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Îmi place să răd, deși
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind, la nesfârșit.
E un spectacol de neuitat acela
de-a ști,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ți privești
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
și nici măcar un anunț, dat
cu litere groase,
nu-ți oferă vreo șansă
să-l mai regăsești.
Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.