Eram singur. Cineva de-afară
Mi-a bătut în ușă pe-nnoptat.
M-am săltat cu greu din așternuturi,
Ca din morți, atunci când ești sculat.
-Hai, deschide! Mi-a strigat din stradă
Glasul său de aur și de vis.
Bâjbâind cu cheile în mână,
Am împins zăvorul și-am deschis.
O lumină-naltă, zâmbitoare,
A privit la chipul meu zbârcit,
Apoi lung la părul alb ca neaua,
De furtuna vieții viscolit.
-Cine ești? Am întrebat-o-n șoaptă,
Ai ceva cu mine? Vrei ceva?
-Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,
Și-am ajuns acum la dumneata.
Am zâmbit, privind-o cu tristețe,
Am tras grabnic ușa și-am plecat.
A bătut ea-n urmă și mai tare,
Dar am fost și eu neînduplecat.
Ce puteam să fac? Venea zadarnic.
Troienit de vreme și pustiu
Am trimis-o alături la un tânăr.
Pentru mine prea venea târziu.