Demult, tare demult…
Am descoperit Marea
Și nu era pamânt sfânt
Și nici furie dezlănțuită cum spun poeții
Era o ființă vie
Și respira…
La-nceput mi-a fost teamă să m-apropii,
Dar ceva din luciul apei m-atrăgea
M-am apropiat de ea mai mult…
Tot mai mult…
Până când plămânii mi s-au umplut de sare,
Și respirația mea s-a acordat cu respirația sa.
Marea vibra…
Și calmul ei m-a inundat
Haosul din capul meu s-a evaporat
Și ritmul dulce-al valurilor…
Ambrozie a fost pentru inima mea.
Demult am descoperit Marea
Și de-atunci, eu sunt prietenă cu ea.