Unde și când m-am ivit în lumină nu știu
din umbră, mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund.
De vânturi și isprăvi visate, îmi sunt ochii plini,
de umblat, umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperișele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiași vetre
fac schimb de taine cu strămoșii,
norodul spălat de ape sub pietre.
Seara… se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveștile sângelui uitat de mult
Binecuvântat pânea și luna
Ziua trăiesc împrăștiat cu furtuna.
Cu cuvinte stinse în gură
Am cântat și mai cânt marea trecere,
Somnul lumii, îngerii de ceară,
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.